Codul de Procedură Civilă

Codul de Procedură Civilă

Prevederile referitoare la executarea silită sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, art. 622 – 913. Procedura executării silite reprezintă cea de-a doua etapă din cadrul procesului civil, având ca scop principal realizarea efectivă a dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească/alt titlu executoriu. Prin procedura executării silite creditorul, titular al unui drept care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească/titlu executoriu, constrânge pe debitorul care refuză să execute de bună voie obligaţiile decurgând din titlu să le aducă la îndeplinire în mod silit.
Codul român de procedură civilă prevede o listă de măsuri executorii directe şi indirecte.
Sunt forme de executare directă acelea care poartă asupra obiectului obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, adică predarea silită a bunurilor mobile – art. 892-894 din C.p.civ., predarea silită a bunurilor imobile – art. 895-901 din C.p.civ. şi executarea silită a unei obligaţii de a (nu) face – art. 902 – 913 (inclusiv cu dispoziții speciale privind executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori, art. 909-913) din C.p.civ. şi art. 1527 şi urm. din Codul civil. În cazul executării silite a obligaţiilor de a face, legea distinge între obligaţia care poate fi adusă la îndeplinire şi de o altă persoană decât debitorul și obligația intuitu personae.
Executarea indirectă se referă la mijloacele de obţinere a sumei de bani ce face obiectul titlului executoriu prin vânzarea silită a bunurilor debitorului. Formele de executare silită indirectă sunt poprirea sumelor de bani sau urmărirea (urmată de vânzarea) bunurilor. O altă măsură este urmărirea veniturilor generale ale imobilelor.
Obligaţiile susceptibile de executare silită sunt obligaţiile băneşti, predarea unui bun sau folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii/plantaţii/lucrări, încredinţarea minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia.

Text preluat e-justice.europa.eu